marți, 2 februarie 2010

Adevarul "absolut"

In calitate de mamă, interesată fiind de buna creștere a micuțului tău, cauți să găsești cele mai sănătoase metode de a-ți hrăni bebeluşul, de a-l îngriji, de a-i oferi cea mai bună educaţie și cel mai important, de a-i oferi afecțiunea de care are atâta nevoie. Nu de puţine ori purtam discuţii în contradictoriu cu alte mămici de genul: "eu nu fac aşa", "eu așa spun că e mai bine". De aceea vă propun să urmărim câteva exemple pentru a ilustra faptul că modalitatea pe care noi o considerăm "corectă" în privinţa creşterii copiilor nu este nicidecum împărtăşită de toate societăţile.
Dacă am observa o mamă din tările vestice care are bebeluşul pe genunchi, am vedea cât sunt de absorbiţi unul de celălalt. Mama îşi dă silinţa să conducă această interacţiune, adesea foarte intensă din punct de vedere emoţional, prin îmbrăţişare,
zâmbet, legănare, cântec şi discuţie cu copilul, asigurându-se că este în centrul atenţiei acestuia. Schieffelin Bambi a observat comportamentul unor mame Kaluli şi al bebeluşilor lor.
Persoanele Kaluli formează o societate mică din pădurile tropicale din Papua Noua Guinee, iar acolo interacţiunea mamă-copil îmbracă o cu totul altă formă. Bebeluşii nu sunt trataţi ca parteneri într-un schimb de tip unu-la-unu: cei doi nu petrec mult timp uitându-se unul în ochii celuilalt, ci, dimpotrivă, mamele ţin copiii astfel încât ei să fie văzuţi de grup, de societatea din care fac parte. Oricare altă practică ar fi considerată "anormală" şi de puţin folos pentru dezvoltarea copilului. Acest comportament faţă de micuţii lor se datorează şi condiţiilor de trai de acolo: comunităţile sunt compuse din 60-90 de indivizi, care locuiesc într-o casă lungă fără pereţi interiori. Unitatea mamă-copil şi familia aşa cum le ştim noi au o importanţă mai mică.
În societatea Gusii din Kenza, orice interacţiune a mamei cu bebeluşul ei are ca scop evitarea sau reducerea oricărei agitaţii pe care acesta ar resimţi-o în mod normal într-o interacţiune unu-la-unu - cu alte cuvinte, liniştirea şi nu activarea contează. Şi aici există puţină interacţiune faţă-în-faţă: când e prezentă, este lentă şi lipsită de emoţii. Cel mai uzual răspuns al mamei la privirea sau gânguritul bebeluşului este de a se uita în altă parte. Accentul cade însă pe contactul fizic, chiar şi în timpul somnului. În momentul în care bebeluşul plânge, el obţine atenţie fie prin oferirea sânului, fie prin legănare şi îmbrăţişare. Şi în acest caz, mama urmează prin aceste obiceiuri o agendă culturală: ea trebuie să se întoarcă cât mai repede la muncile câmpului, moment în care bebeluşul va fi lăsat în grija copiilor mai mari, el trebuind să fie suficient de calm şi de uşor de îngrijit pentru ca aceştia să se descurce. Felul în care mamele se poartă cu bebeluşii se constituie aşadar în modalitatea "corectă" de a îndeplini scopul determinat cultural.
În societatea occidentală se acordă o importanţă considerabilă jocului, iar mamele se joacă adesea împreună cu copiii lor pentru a asigura formarea abilităţilor cognitive şi educaţionale. Nu la fel se întâmplă în cazul mamelor mexicane din familiile sărace, care văd jocul ca având importanţă minimă şi nici un rol în dezvoltarea viitoare. Când sunt rugate să li se alăture copiilor lor în joc, aceste mame consideră această experienţă ciudată şi jenantă, iar contribuţiile lor iau de cele mai multe ori forma unei educaţii explicite şi nu a unor acţiuni menite să facă experienţa "distractivă". Luând în considerare circumstanţele economice, aceste mame par să funcţioneze pe baza unui "model de muncă": viaţa este serioasă, jocul este un lux şi cu cât învaţă copiii mai repede această lecţie cu atât mai bine.
În societatea japoneză tradiţională predomină concepţia foarte diferită privind natura copilăriei faţă de cea din Occident. Mamele din cultura occidentală se văd ca oferind ajutor bebeluşului foarte dependent cu scopul de a-i dezvolta independenţa pe parcursul copilăriei şi, de foarte devreme, adoptă practici care promovează deopotrivă autonomia fizică şi psihologică. Copiii sunt încurajaţi să exploreze singuri situaţii noi, dependenţa emoţională nefiind privită cu ochi buni. Mamele japoneze văd copilăria ca mergând în direcţia opusă, de la independenţă la dependenţă. Nou-născutul este considerat o fiinţă separată şi autonomă, pe care mama trebuie să o socializeze pentru a deveni dependentă de ceilalţi membrii ai grupului. De aceea, sarcina ei este aceea de a utiliza tehnicile de creştere a copiilor care îl leagă tot mai mult pe copil de ea şi apoi de ceilalţi.
După cum am văzut, nu detine nimeni adevărul absolut ci, în cazul nostru, orientarea culturală şi mentalitatea părinţilor determină interacţiunile între ei şi copiii lor şi mai târziu dintre copil şi societatea în care trăieşte. Există diferenţe majore şi între mamele aceleaşi societăţi pentru că un anumit tip de educaţie nu poate fi aplicată la doi copii diferiţi. Creşteţi-vă copiii în lumina înţelegerii şi priceperii voastre. Totul e să-i pregătiţi pentru ce va urma şi să le arătaţi cât de mult îi preţuiţi şi iubiţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu